Cursuri de tarot profesionale! Servicii astrologice prin email si SMS! Studii de tarot prin email!

Contactele mele cu supranaturalul


06.05.2022


Dezlegarea visului


imagine
vis

 

 

Am fost un copil ciudat. Nu știu dacă și pentru alții, dar pentru părinții mei, în mod sigur. În timp ce ei erau niște oameni cu nevoi obișnuite, eu am fost mereu atrasă de chestiuni existențiale, de viață și de moarte și percepeam stări sufletești bine disimulate ale oamenilor maturi din jurul meu.

Când aveam vreo 5-6 sau maxim 7 ani, mama obișnuia să mă oblige să mă culc după amiaza, lucru care mie nu-mi plăcea deloc. Mi-aduc aminte că totul s-a petrecut într-o zi toridă de vară, când valuri de aer cald se rostogoleau spre Dunăre de pe străzile prăfoase ale Brăilei. După vreo oră de dormit, m-am trezit brusc și am ieșit afară în curte, urlând și cu lacrimi mari rostogolindu-se de pe obraji. Mama a apărut repede și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Eu am continuat să plâng în hohote, a venit în scurt timp și tata de la serviciu, bunica din partea tatei care stătea în curte cu noi s-a alăturat și ea și nici unul nu reușea să mă facă să spun ce am. Într-un final, am spus că am visat o grădină cu flori și că sunt deznădăjduită că am plecat de acolo. Încerc acum să-mi închipui cât de stupefiați trebuie să fi fost părinții mei, oameni care considerau că motivele de supărare trebuie să fie foarte terestre și carnale. În cele din urmă, tata a plecat în cartierul mărginaș al Brăilei s-o aducă pe bunica din partea mamei, cea care descânta și turna cositorul. Am continuat să plâng și să suspin fără oprire făcând-o pe mama să se întrebe dacă nu cumva ar fi trebuit să mă ducă mai degrabă la spital. În fine, a venit bunica și ea, cu descântecele ei, a reușit să mă elibereze de acea tristețe fără margini. Nu a oferit nici o explicație, iar biata mamă repeta într-una că ”să visezi flori este ceva de bine”.

Acum câțiva ani, când bunica și părinții mei nu mai erau de mult în acest univers, am descoperit explicația visului meu. Ea a venit sub forma celui mai tulburător film despre o iubire fără margini, o iubire dincolo de viață și dincolo de moarte. Filmul WHAT DREAMS MAY COME, cu regretatul Robin Williams, prezintă imaginea paradisului sub forma unei câmpii de flori colorate feeric și care parcă au o viață a lor, se unduiesc și se transformă ca un caleidoscop magic. Aproape am uitat să respir când am revăzut imaginea din visul meu. Am citit într-o carte de astrologie sau într-un articol, nu mai știu exact unde, căci am citit enorm de mult, că cei care au în astrograma lor casa a XII-a (casa subconștientului și a vieții anterioare) legată de casa I (Ascendentul din această viață, corpul fizic) pot avea revelații despre viața lor anterioară. Nu numai că am acest marcaj astral, dar casa mea a XII-a conține un stelium, o grupare de 4 planete cuprinzând atât Soarele, cât și o triplă conjuncție Mercur-Venus-Pluton. Nu este un motiv de laudă și cu atât mai puțin de bucurie pentru posesor, dar sper să-i fi dat o utilizare în folosul cât mai multor oameni.

Dacă vreți să vedeți un film cu totul și cu totul deosebit, pregătiți-vă să intrați pe un tărâm de vis sau mai corect spus, în altă realitate cu filmul WHAT DREAMS MAY COME cu minunatul Robin Williams.

O să vă mai povestesc câteva lucruri pe care doar câțiva din familia mea cunosc și cred că merită împărtășite tuturor prietenilor mei virtuali. Am încercat de mai multe ori să o fac, dar nu am avut curajul.

 

Când am făcut eu stop cardiac


imagine
inima

 

 

Cu o Lună în Săgetător și cu Marte în casa 1, a personalității, am fost mereu o iubitoare de mișcare și sport. În copilărie, am făcut atletism. Pe la 14 ani, am început să-i înnebunesc pe părinți că eu am o problemă la inimă, deși nu aveam niciun simptom fizic (a fost una din primele mele premoniții). M-au dus la un medic, care a zis atunci, prin anii ’70, că am suflu sistolic pentru că sunt într-o creștere rapidă. Când am intrat la facultate, am încercat să scap de armată, bând o noapte întreagă cafea, în noaptea de dinaintea vizitei medicale, pentru a avea tensiunea mărită. Nu am scăpat pentru că m-au găsit perfect sănătoasă. Și problema mea, cel mai probabil din naștere, a rămas neidentificată până la nașterea fiului meu, când am murit puțin.

Când am ajuns la maternitate, a trebuit să chem o moașă de acasă, care m-a forțat să nasc rapid pentru că ea nu avea ce căuta acolo: undeva, într-o cameră separată de sala de naștere, eu, ea și încă o altă asistentă. Numai că bebe al meu avea 4 kg, și eu de-abia 50 kg. Și acum rememorez acea încăpere, pot să vă spun unde erau ferestrele, unde era masa ginecologică și unde o perdea dincolo de care nu știam ce este, până ce am murit acolo. După ce m-au dat jos de pe masă, sprijinită de una dintre asistente, mă duceam spre acea perdea albă și pe la jumătate am simțit că mă scufund și ultimele mele cuvinte au fost: ”Doamnă ..., nu mai văd și nu mai aud.” și mi-am pierdut cunoștința. Apoi m-am văzut pe mine pe acel pat și pe moașă și asistenta care o ajutase aplecate deasupra mea și mie îmi era atât de bine după durerile și chinul pe care le îndurase, că aș fi vrut să le zic să mă lase în pace. O stare de bine pe care mi-e greu s-o descriu, de liniște și pace desăvârșite și de o indiferență de toți și de toate, îmi inundase toată ființa (era să zic ”tot corpul”, dar era mai mult de atât). În același timp, mintea îmi era foarte lucidă. Mă gândeam: ”acum mor și soțul meu o să-l crească pe băiat singur.” Dar nu simțeam nici o tristețe, nici o milă și nici o teamă, ci doar o profundă înțelegere și acceptare pentru orice s-ar fi putut întâmpla.

Apoi am plutit afară din maternitate și l-am văzut pe soțul meu sub un copac (ulterior mi-a confirmat unde a stat) și mă gândeam că-l vor anunța că eu am murit. Dar vedeam simultan și ce se întâmplă înăuntru. Cele două asistente încercau să-mi pună o perfuzie și nu reușeau că mi se spărgeau venele, pe care tot ele mi le maltrataseră cu ce îmi băgaseră să nasc mai repede. Iar eu eram așa fericită și nu înțelegeam de ce vor să chinuie bietul meu trup. În fine, au reușit cumva să prindă perfuzia aia și am simțit, la un moment dat, că încep să mă doară mâinile și picioarele de la mii de înțepături ca niște ace. Mi s-a explicat că atunci când inima încetinește și se oprește, tot sângele se duce spre creier, să-l mai țină în viață, iar extremitățile corpului sunt astfel golite. Când ea a început din nou să pompeze, asta a fost prima senzație fizică și am coborât din nou în durere.

La două zile, trebuia să ducă gravidele din maternitate la raze la plămâni, iar mie mi s-a făcut iar rău, dar m-am așezat atunci cuminte pe pragul ușii și nu m-au mai dus. Un cardiolog a stabilit și diagnosticul: prolaps de valvă mitrală. Și de atunci au trecut aproape patru decenii. O singură dată era să-mi pierd iar cunoștința, când cineva mi-a trântit o ușă de fier peste degete și senzația de durere a fost copleșitoare. În rest, am rămas la fel de activă, chiar și la 62 de ani, dar am grijă să nu exagerez. În mod normal, inima mea își face datoria, nu am insuficiență cardiacă (am făcut ecografie cardiacă și acum un an și nu s-a schimbat nimic). Până acum, doar cei apropiați știau de experiența asta a mea deși am vrut de mai multe ori s-o împărtășesc public, nu am avut curajul.

În astrograma mea natală, experiența asta la granița dintre viață și moarte este foarte clar evidențiată de un aspect dificil între guvernatorul casei a VIII-a (a morții și renașterii) și guvernatorul casei a V-a (a primului născut).


Conexiuni dincolo de moarte

Sunt momente în viața oricărei persoane dotate cu abilitatea de a vedea ”nevăzutul și nefăcutul” (ceea ce este deja, dar nu poate fi perceput prin simțurile obișnuite, ca și ceea ce încă nu s-a petrecut), se transformă într-o pedeapsă. Acestea au venit atunci când persoane dragi urmau să aibă probleme, pe care deja eu le anticipam, dar nu am fost capabilă în nici un fel de a le proteja sau avertiza. Unul s-a petrecut în 2010, când eu vedeam pe mama având o boală gravă și fatală și când am fost practic legată de mâini și de picioare, cum se spune. Medicul de familie i-a dat un diagnostic insignifiant, temerile mele împărtășite altcuiva din familie au fost catalogate ca fiind nefondate, ba am fost catalogată ca fiind nebună dacă încerc să sperii o femeie care era într-o stare bună pentru vârsta ei. Iar eu am fost ca paralizată, am lăsat lucrurile să curgă, fără să-i spun nimic, fără să insist cu tărie să meargă la alți medici, crezând că poate mă înșel și totul va fi bine.

Cel mai ciudat lucru s-a petrecut în noaptea în care ea a murit, era internată de câteva zile, starea ei era foarte gravă, dar am fost trimisă acasă seara ca să mănânc și să mă odihnesc. Am ajuns acasă târziu, pe la orele 21, am mâncat, am făcut baie și am luat un somnifer puternic. Lăsasem pe cineva să aibă grijă de ea, cu telefonul mamei la îndemână și cu rugămintea că dacă starea ei devine și mai rea, să fiu sunată. Pe la orele 24, m-am culcat, dar după numai 3 ore m-am trezit brusc, perfect lucidă. De obicei, dormeam minim 6 ore și când mă trezeam mergeam amețită până la baie. I-am dat un cot soțului, trezindu-l și pe el și spunându-i să mergem la spital, la care el mi-a zis somnoros că să așteptăm până dimineață. După 2 minute, sună telefonul meu și asistenta îmi prezintă condoleanțe spunându-mi că mama a murit la ora 3.

 




Horoscop zilnic



Facebook